Bistrita

Bistrița (în germană Bistritz, Nösen, în maghiară Beszterce, în dialectul săsesc Nîsner-Bistritz, Nîzn, Bästerts, Bîsterts) este reședința județului Bistrița-Năsăud, Transilvania, România, și cel mai mare oraș din acest județ, cu o populație de 75.076 locuitori (2011). Ocupă o suprafață de 14.547 ha, împreună cu cele șase localități componente: Unirea (5 km), Slătinița (10 km), Ghinda (8 km), Viișoara (5 km), Sigmir (6 km) și Sărata (10 km).

Bistrița este situată într-o depresiune largă, înconjurată de dealuri cu culmi domoale și de înălțimi ce domină peisajul, străbătută de cursul văii Bistriței de la care și-a luat și numele, așezarea s-a închegat și s-a dezvoltat ca urmare a faptului că în regiunea din colțul de nord-est a Transilvaniei, intrată la începutul evului mediu între posesiunile regale, fundus regius, au fost instalați flandrezi, valoni, saxoni, bavarezi, care vor fi cunoscuți ulterior sub numele generic de sași, înzestrați cu o serie de drepturi și libertăți care le-au conferit un statut social și economic privilegiat, proces care s-a petrecut după mijlocul secolului al XII-lea. Prima mențiune a localității datează din anul 1241 când codicele mănăstirii Echternach menționează între așezările distruse de către mongoli și „oppidum Nosa” numele dat de către coloniști așezării întemeiate pe malul râului Bistrița. Ulterior s-a generalizat numele preluat de la localnici, Bistrița (Bistritz, Bezterce, Bystriche).

Biserica Evanghelică, aflată în centrul orașului Bistrița, este un monument de arhitectură reprezentativ pentru tranziția de la stilul gotic la cel al Renașterii în Transilvania. Cu o înălțime de 75 m, se află pe locul al 5-lea între bisericile din România. Turnul ei este însă cel mai înalt turn medieval din țară, deoarece singura biserică medievală dintre cele patru care o întrec în înălțime – cea de la Cluj – are turnul din epoca modernă. Biserica Evanghelică din Bistrița este monument istoric, .

Sub zidurile actualei biserici se află fundațiile lăcașului de cult ridicat de primii coloniști saşi. Cel dintâi paroh atestat documentar a fost Johannis plebanus de Bystricia care figurează în registrele de evidență ale dijmelor papale pe anii 1332–1333. Prosperitatea economică datorată unei activități meșteșugărești și comerciale tot mai active, precum și înlesnirile majore acordate bistrițenilor de către regina Elisabeta, mama împăratului Sigismund de Luxemburg, au încurajat cetățenii să înalțe o nouă biserică. Zidirea noii biserici, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, a dus la ridicarea unei bazilici romanice cu trei nave, având un cor poligonal și două turnuri ce flancau intrarea principală a peretelui nordic al corului, ce va fi lărgită după mijlocul secolului al XVI-lea. Într-o a doua etapă, biserica a fost reconstruită în stilul unei bazilici gotice: navele sunt despărțite prin stâlpi octogonali, care au luat, odată cu refacerea bolților din veacul al XVI-lea, în partea superioară o formă cilindrică. În biserică și în cimitirul perimetral au fost ridicate mai multe altare și capele amintite în documentele vremii. Un exemplu în acest sens este un altar închinat apostolilor Petru și Pavel ce a fost ridicat în biserică la 1499. O a treia etapă de construcție începe în 1475 și este finalizată în 1520. Biserica devine o biserică hală în stil gotic. Așa cum figurează în planurile mai vechi ale oraşului, avea o incintă de zid pe al cărui traseu va începe în anul 1487 edificarea unui turn de apărare și supraveghere a oraşului.

Includerea turnului în corpul bisericii va duce la demolarea turnului nordic și ridicarea unui turnuleț cu scară în spirală prin care se asigură un acces independent spre turnul nou construit. Între acesta și turnul orașului s-au păstrat două ferestre din vechea fațadă din secolul X. În 1478, după demolarea unuia dintre cele două turnuri ale bazilicii romanice, s-a început construirea, alături de turnul păstrat, a unui nou turn care era inițial plasat în afara zidurilor bisericii și care va fi legat, prin lucrări de zidărie și tâmplărie, abia în 1487. De la început, turnul a aparținut oraşului, rolul lui fiind preponderent acela de pază și supraveghere în vremuri de primejdie, dar mai ales ca loc de observare a izbucnirii unor incendii. Turnul a fost construit în mai multe etape: în 1487 s-a ajuns până la mijlocul etajului al doilea, după cum arată cifra 1487 săpată pe peretele exterior nordic, anul 1509 este săpat apoi la marginea superioară a peretelui nordic la etajul trei, la nivelul patru este înscris anul 1513, iar la etajul ultim al cincilea este menționat anul 1519, deși lucrările vor fi finalizate, așa cum reiese din registrul de socoteli al Primăriei, abia în 1544. Concomitent a fost montat în turn un ceas care la 1521 era în reparație și căruia, la 1570 i se vopsea cadranul și i se aureau limbile pentru o mai bună vizibilitate.

În timpul marelui incendiu din 1857, turnul a ars fiind apoi refăcut în partea superioară. Cu acest prilej, în 1861, a fost montat și ceasul aflat în uz astăzi. În paralel cu lucrările de edificare a actualului turn au loc și lucrări de renovare a restului bisericii ale cărei nave sunt consolidate și completate cu portalurile bipartite de pe laturile de nord și sud specifice goticului târziu, iar corul amplificat. În anul 1533, episcopul Transilvaniei răspunde pozitiv dorinței enoriașilor din Bistrița de refacere a bisericii. În această etapă constructivă vechiul plan bazilical face loc unei desfășurări planimetrice de tip hală. Pentru finalizarea acestor lucrări se încheia, la 17 ianuarie 1560, un contract între consiliul orășenesc și arhitectul Petrus Italus, originar din Lugano pentru refacerea și consolidarea bisericii parohiale, în valoare de 3000 de florini. Încheiate în anul 1563, după cum consemnează și inscripția de pe aticul portalului vestic, lucrările meșterului elvețian au încorporat în structura și aspectul bisericii parohiale din Bistrița elemente noi ale limbajului plastic renascentist. Cu această ocazie, fațada vestică se schimbă fundamental prin construirea unui pilon de zidărie de dimensiuni impresionante care își are corespondența în spațiul polonez – de unde și denumirea de atic polonez.

Biserica mănăstirii minorite, azi biserica ortodoxă

Biserica mănăstirii minorite de odinioară a fost ridicată pe latura nord-estică a centrului istoric, în interiorul incintei medievale a oraşului, în apropierea fostei Porţi a Lemnelor (Holztor). Din ansamblul arhitectural original doar biserica s-a păstrat până în zilele noastre, mănăstirea situată în vecinătatea sudică a corului fiind demolată la începutul veacului trecut. Biserica sală se compune din navă şi un cor lung, cu absida poligonală, orientată spre est. Faţada vestică ritmată de trei axe de goluri are un aspect simplu, relativ modest.

Aceasta este sprijinită de două contraforturi mai scunde, perpendiculare pe faţadă, respectiv alte două, mai înalte, dispuse pe colţuri, în prelungirea nordică şi sudică a frontului. În axul central al faţadei se situează un portal gotic, cu arc frânt, protejat de un portic adosat ulterior, în 1847, şi reconstruit în stil goticizant în perioada interbelică. Deasupra porticului, faţada vestică prezintă o rozasă cu ambrazura adâncă. Aceasta este flancată de două ferestre înalte, încheiate în arc frânt. Ancadramentul gotic timpuriu al acestora se caracterizează prin montanţi în formă de colonete, care susţineau, împreună cu menourile dispărute ulterior, mulurile lobate ale ferestrelor. Urmele existente ale mulurilor sugerează că acestea erau compuse din doi trilobi încununaţi fie de un al treilea, fie de un patrulob. Cornişa barocă, arcuită în dreptul rozasei, constituie singurul element arhitectonic orizontal al frontului. Faţada este încoronată de un fronton triunghiular decorat cu trei picturi murale recente, pictate în cadre profilate. Cadrele inferioare erau iniţial ancadramente de ferestre, iar cel superior încadra o nişă în care fusese amplasată o sculptură. Deasupra frontonului se înalţă clopotniţa de lemn.

Sugălete este un complex din 13 clădiri datând din secolele XV-XVI, cele mai tipice construcții renascentiste din Transilvania. Sugăletele sunt formate din mai multe clădiri etajate, legate între ele prin niște intrări spațioase ce formează o galerie cu 20 de bolți ce se sprijină pe 21 de pilaştri.

Sursa text Wikipedia
foto Adrian Magerusan fotoportretMS
art is photography

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s